0

Paradox

Mă simt oarecum ciudat să am din nou laptopul în fața mea, să pun lumea pe "mute" și să-mi descătușez gândurile, care nu mai au astâmpăr să iasă la lumină, să fie ascultate, scrise, citite. 
E furtună afară. E furtună și în lumea sufletului meu. O furtună colorată de clipe, emoții, oameni, trăiri, care mai de care mai diferite. Stau în pat și mă gândesc la paradoxul vieții. Ciudate lucruri se întâmplă. Nu știu cum să le cataloghez altfel decât sunt: ciudate. Și când nu-mi dau seama de lucruri și de însemnătatea lor, încerc să le transpun în fraze. Mă sfidează bipolaritatea sufletului meu. E în ton cu paradoxul cotidian, pentru că nu se poate controla singur. Întâlnim oameni doar pentru a-i înlătura pe alții, stabilim conexiuni și formăm legături, doar pentru a dezbina altele, suntem fericiți, spre nefericirea altora, facem un bine, care este interpretat rău, oferim ca să ne fie luat înzecit înapoi, primim bani ca să îi dăm mai departe, avem vitrine pline și suflete goale, ne aflăm într-o cameră plină de ființe umane, care își uită umanitatea acasă, iubim ca să fim răniți și împinși către ură, ne place ploaia, care să nu ne ude, când avem mult, vrem și mai mult, când e perfectă în acea rochie neagră, uiți să îi spui, când îți dorești ca el să te sărute, vrei să ghicească în stele, vara vrem să fie frig, iarna vrem căldură, vrem să transformăm noaptea în zi și luna în săptămână, vrem să facem kilogramele să dispară, dar mâncăm dulciuri, amânăm termene limită, până dincolo de limită, stăm treji noaptea târziu, ca să regretăm a doua zi dimineața, vrem să facem din imposibil posibil, dacă s-ar putea cu minimul posibil. Vrem prea mult, pe prea puțin, ne mulțumim cu ce ni se oferă, încercăm să reparăm, ce ar trebui schimbat și să tragem concluzii, fără a avea o bază. Avem impresia că ne cunoaștem foarte bine, când de fapt, nu știm ce vrem să mâncăm la prânz. Trăim într-un continuu paradox. Ciclu al vieții, karmă, destin, spune-i cum vrei. Nimic nu e întâmplător. Azi, mâine, în fiecare zi.
Într-un paradox se află și sufletul meu. Se ghidează după cei din jurul lui, face ce fac și ei și nu gândește care pot fi rezultatele acțiunilor lui. Nu neapărat asupra lumii, ci asupra mea. Vorbește mult prea repezit, uneori, se pripește când vine vorba de decizii, visează când ar trebui să acționeze, pune suflet, unde ar trebui să arunce cu pietre și iubește infinit mai mult decât va fi iubit vreodată. Totodată, e aiurit, are toane, copilul din el vrea plimbări prin câmpii pline cu maci, vată pe băț roz și cretă colorată, are curcubee în privire și fluturi albaștri prinși în păr. Sare prin șotronul vieții cu soare în gânduri și înghețată de căpșuni în mâini. Are sare de mare pe buze și cireșe de mai în buzunare. Se răsfață, vrea să fie ținut în brațe și aruncat spre cele mai adânci străfunduri ale inimii lui. Cu cer albastru, cu miros de tei și castele de turtă dulce. 
E tare ciudat sufletul meu. Și cel mai ciudat e că nu îl pot înțelege. De multe ori se ascunde, are chef de joacă, alteori e morocănos, și își plânge de milă, dar de cele mai multe ori mă așteaptă acasă, cu brațele larg deschise.
Am noroc, a fost o furtună de vară. Acum pot ieși să mă plimb liniștită prin câmpia mea de maci, cu el de mână.
0

vis

zăpadă de vise,
 tărâm magic cu porțile deschise
tu și eu,
 ca-ntr-un labirint, ne regăsim cu greu.

drumuri pustii,
 gânduri îmbâcsite de melancolii.
ninsoare albastră,
 fantome triste bat la fereastră.


felinare amorțite,
 sentimente-n colț pitite.
oameni goi,
  suflet împărțit la doi.

parfum de copilărie,
 târziu ceas de nebunie.
cafea amară,
 e-un alt fel de "prima oară".


0

Un altfel de "Adio!"



"Gânduri zeci, împrăștiate prin fumul din cameră, așteaptă să fie culese, adunate cu cea mai adâncă grijă, sortate și puse undeva într-un loc anume, care să fie pentru o secundă, "locul lor". Dar nu pot să fac asta. Cel puțin nu acum. Plouă. Plouă rece și trist. Iar gândurile plouă și ele. Se scurg cu repeziciune și se transformă în lacrimi. Și nici locul nu mă ajută prea mult. Nici piesa de pe fundal, nici vremea de afară, nici decorul obosit de toamnă târzie. Nu mă ajută nici nopțile pierdute, nici alcoolul sau dragostea fugară, pierdută prin cearșafuri străine, în zori. Nimic. Poate acum un an, sau doi, era altfel. Eram altfel. Sau cel puțin așa mi s-a spus. Că m-am schimbat. Că m-ai schimbat. Nu știu dacă am vrut asta, dar ai reușit. Și a fost doar vina...nu a fost vina nimănui, de fapt. Circumstanțele. Soarta. Gândurile. Viața. Eu. Tu. Bad timing ar zice unii, prostie ar spune alții. Timp irosit între sentimente contradictorii. Distracții de-o clipă. Urmări de-o viață. "Prea repede", "prea puțin", s-au tranformat în "prea târziu". Nu înțeleg nimic din amalgamul ăsta tâmpit de combinații ciudate. Iubire și ură, deziluzie și speranță, dorință și renegare. Nici măcar nu știu cine sunt, cine am fost sau ce am devenit. Știu doar că o parte din inima mea neghioabă s-a ciobit, s-a sfărâmat ușor la picioarele sufletului meu, odată cu ultimul sărut dintr-o noapte de aprilie. 
"Cine am fost?". Simplu: nimic. Un suflet ce rătăcea hoinar, în căutare de aventură, ce visa la o poveste cu happy-ending. Rătăcea întărâtat de întrebări fără răspuns și sensuri fără sens. Căuta, spera, se avânta cu toată puterea și cu inima în pălmile deschise larg. "Suflet-pereche?". "Dragoste la prima vedere?". Basme...iar eu lupul singuratic. M-am lovit când m-am împiedicat de tine și doar acum simt durerea. Mă apasă și mai tare, pentru că știu că eu am fost pentru tine un banal număr dintr-un cuprins, pe când, tu pentru mine ai fost cartea întreagă. Nopțile îmbibate în vicii și iubire aduceau cu ele diminețile leneșe în care eu te priveam pe furiș, de frică să nu te trezești și să vezi cât de îndrăgostită eram de tine. Plec, și abia acum mă izbesc toate: patul gol, balconul, unde cândva zăcea tricoul tău alb, scrumiera din bucătărie, goală, nu demult, plină de țigări fumate între conversații la ora șase dimineața, mirosul de cafea împărțită la doi, déjà-vu-uri tâmpite, ce doar acum îmi vin în minte. De parcă ar ajuta cu ceva sau ar schimba deznodământul poveștii mele.
"Cine sunt eu acum?": un OM. Bagajele mă sfidează din pragul ușii și parcă râd și ele de mine, ironic. Da, e drept, m-am schimbat. Am învățat că nu tot ce e roz și pufos, e un unicorn, am învățat să cunosc oamenii și să apreciez dacă merită să îmi ofer sufletul pe tavă sau merg mai departe, în căutarea fericirii. M-am maturizat și am reușit să disting iubirea de dorință. Iar tu, pentru mine asta ai fost: un capriciu prostesc, al unei fetițe răsfățate, obișnuită să primească în viață totul cănd vrea ea și cum vrea ea. Îți mulțumesc că ai venit exact când aveam nevoie. Pentru că aveam nevoie de tine. Poate nu așa cum ai crede, nu fizic, nu moral. Aveam nevoie de o lecție, care nu se învață la școală. La început nu mi-am dat seama. Acum știu. Parcă mi s-au deschis ochii dintr-odată, privind la pereții goi ai camerei. Am avut un moment de revelație, care va dura o viață întreagă. Iar pentru asta îți mulțumesc, dragul meu, și îți doresc tot binele din lume. Fă în așa fel încât să îl și meriți, și să cunoști fericirea alături de "ea". Acea "ea" creeată special pentru sufletul tău. Eu am plecat deja în căutarea "lui". Bagajele se uită urât la mine. Deja nu mai au răbdare. Nici eu, de altfel. Ți-am dat drumul. Hai, du-te în lume și zburdă printre inimi! Într-o zi o să găsești una care va bate în același ritm cu a ta!
Adio!".
                   



P.S: Aveam nevoie de o încheiere. Deci, nu mă blama. Poate citești asta, sau poate nu.
Eu sunt fericită!

0

Restul e...gunoi

Toţi tânjim după perfecţiune. Vrem să fim cei mai buni, să avem cel mai mult, să arătăm cel mai bine. Şi ceea ce mă frapează pe mine, e că în ziua de azi contează numai ambalajul, exteriorul. 
Să ai un "Haudi" şi un ceas Versace, contează mai mult decât alea 12 clase amărâte. Asta înseamnă să fii barosan şi să ai valoare adevărată, iar dacă te întreabă cineva cum te-ai pregătit pentru BAC, probabil că o sa îi răspunzi nonşalant că "ţi-ai făcut freza", sau că ţi l-ai cumpărat pe 500 de euro de la non-stop. "Restu? E fraieri!". Şi ne mai mirăm de ce ajung specimene cu intelect multime vidă să ne conducă ţara.
Paraşute cu idealuri de oraş, care se vând pentru o votcă în club şi sar în braţele primului doritor, dar ele caută o relaţie serioasă. Băieţi cu idealuri de oameni maturi, care la 30 de ani freacă menta într-un apartament închiriat şi se joaca pe playstation. Cum căcat sa pari, măcar, că ai vrea o relaţie, când tot ceea ce ai tu în cap e ultima geantă apărută în magazinul din mall sau bronzul, care, niciodată nu e prea mult?
Te îmbeţi ca scroafa în fiecare seară si urci pe boxele din cele mai jegoase cluburi, dar pari ofensată  dacă cineva încearcă să îţi bage bani la chilot, când la juma' de oră distanţă îi sugi pula tipului respectiv în baie. Da, într-adevar, eşti o doamnă, în pula mea!
Te crezi moartea la femei, că ai făcut şi tu două luni de sală şi ai băgat prafuri în tine, doar ca să îţi poţi etala braţele umflate cu pompa, şi pieptul care e gata-gata să explodeze în maioul cu trei numere mai mic.
Esti o mini Maica Tereza, tu nu te fuţi decât după juma' de an de relaţie, nu sugi pula, nu ştii ce e ăla threesome, sau nu te-ai sărutat niciodată cu o fată, dar te fuţi cu trei tipi diferiţi la distanţă de două zile.
Te dai om matur, ai experienţă, tu le ştii pe toate şi nimeni nu îţi poate demonstra contrariul. Schimbi gagicile în fiecare noapte, şi asta te face sa te simţi împlinit. Ai cojones, într-adevar, dar poate doar la figurat. Mintea ta a rămas tot la stadiul de "fut ce pot, şi după mă dau mare în fata băjeţilor din cartier".
Tanc rusesc cu jeanşi skinny şi top-uri cu şunca la vedere, ah pardon, abdomen lucrat la sală, (aia de mese, probabil), care se rupe în figuri pe "Bailando"şi îşi face 100 de selfie-uri în baie, dintre care nici unul nu iasă bine, pentru că, evident, abia a încăput în oglindă şi i s-a făcut rău de la supt (şunca), pe lângă altele. Noroc că prietena ei tocilară le are cu "fotoşopu".
Ţăranul educat, cu Guţă şi Salam în playlist, dar care noaptea postează pe Facebook citate motivaţionale din Gandhi si Boccaccio, uitând pe ici-colo câte un "i". Cu o cantitate excesivă de gel în păr şi cămăşuţă roz, acest specimen se plimbă liber pe străzile oraşului cu ochelarii de soare indispensabili, mai ales noaptea, când nu e soare afară. Nici o problemă, în loc de soare îl avem pe "EL", fenomenul care eclipsează în bun gust şi ştiinţă. Îi poţi simţi prezenţa de la 1 kilometru, la ce "parfum" emană, dar el e fericit: astăzi Dani Mocanu îşi va lansa un nou hit.
Dacă ai venit din provincie la facultate în Timişoara, nu ai cum să nu mergi măcar o dată în Epic, Heaven sau Fratelli, unde umblă lumea "bună" a oraşului. Dar tu nu ai bani nici măcar de taxi şi stai toată noaptea cu o apă plată în faţă, gândindu-te că, mai mult ca sigur, iar s-a luat apa caldă din cămin. Ce nu faci tu pentru un check-in, ca deh, să ştie lumea în ce locuri selecte umblii tu, în timp ce ai tăi dorm liniştiţi la Cuca Macăii, consolaţi de gândul că înveţi pentru examenul de mâine. 
Da, iar a venit vara, iar a început sesiunea şi iar mă iau de oamenii nevinovaţi pe blog, în lipsă de altă ocupaţie. Sincer, mă iau pentru că merită şi pentru că în România, în ultimii ani, frumosul a fost înlocuit de kitsch, bunul gust a devenit mediocritate, iar inteligenţa e confundată cu prostia. Asta se promovează zilnic pe posturile de televiziune, pe Internet, chiar şi în ziare şi la ştiri. Scandalul e la modă, viaţa privată a "vedetelor" a devenit subiectul de bârfă preferat pentru Tanţa Floare şi Lelea Soare, pentru că ceva nu e în regulă dacă nu ştie toată ţara cu cine s-a futut Drăguşanca azi-noapte sau câte maşini i-a dat Leo de la Strehaia, Loredanei Chivu, după ce i-a supt pula. Cancan, şoc şi groază, incredibil şi nemaiauzibil. Dar, ceea ce este cu atât mai trist, e faptul că aceste "personaje mondene" încep să fie luate drept model de către copiii din ziua de astăzi şi nu numai. De aici a pornit şi idealul de frumuseţe fabricat în sala de operaţie şi ideea că "dacă ai bani, ai totul". Iar, dacă întrebi o fată de 15 ani ce vrea să devină, când o sa crească, iar ea o să îţi răspundă "asistentă la Capatos", atunci sincer nu ştiu de ce ne-ar mai şoca comportamentul, stilul sau concepţiile despre viaţă ale anumitor oameni, care culmea, sunt urcaţi undeva pe un "piedestal al prostului gust" şi oferiţi ca modele în viaţă.
Tocmai de aceea, în urmă cu câteva luni, am hotărât să nu mă mai uit la televizor, cel puţin nu la emisiunile de scandal şi la "marfa ieftină" pe care moderatorii tv încearcă să ne-o vâre pe gât. 
Iar dacă se mai continuă în ritmul ăsta, nu stiu care ar fi tabloul peste 10 sau 20 de ani.  
Dar, până atunci, enjoy the Summer. Şi dacă cumva te regăseşti într-unul din personajele de mai sus, îmi pare rău pentru tine, dar îţi meriţi soarta. Peace.


0

"Ce proastă eşti, fată!"

Nu am mai scris de ceva timp. Şi îmi era  dor să o mai iau iar puţin aiurea. Într-un stil propriu. Fără metafore şi chestii pompoase, făcute să sune bine. Fără prejudecăţi şi perdele mizerabile, îmbibate în laşitate. Doar eu cu piticii mei porno, care se distrează mult prea bine la mine în cap.
Ar fi multe chestii de spus. Multe amintiri de depănat. Multe nopţi pierdute în spaţiul absurd dintre realitate şi imaginaţie. Multă lume care s-a perindat prin viaţa, patul, amintirile mele. Lume care merita şi nu prea. Regrete? Niciodată. Doar amintiri legate strâns într-un buchet deja veştejit, de liliac.
Mi s-a spus de curând că sunt proastă. Şi nu din cauza culorii părului, sau a celor câteva examene picate. Şi nici din cauza deciziilor uneori pripite sau a excesului de vicii. Nu am înţeles pe moment una ca asta. Dar acum o văd mai limpede decât sticla de vin goală de pe noptieră.
Da, sunt o proastă. Sunt proastă că încă mai cred. Că încă mai văd fărâma de bunătate dintr-un om. Sunt copil. Sunt un copil prins într-un corp de om mare, incapabil să facă rău. Copil naiv, care adoră viaţa până la ultimul strop, chiar dacă e un ocean mult prea mare pentru mine, iar eu nu ştiu să înot. Copil care crede în vise, în iubire. Iubirea aia care te mistuie încet, picătură cu picătură, gând, faptă, trăire. Tot. Iar, dacă prin faptul că încă ţin cu dinţii de ceea ce nu pot sa am, şi nici nu voi avea vreodată, sunt proastă, poate aşa e. Sau poate doar am exagerat cu alcoolul azi-noapte. Nu ştiu. Dar ce cred că ştiu, e că nu voi renunţa niciodată. Iubesc prea mult. Am mult prea multă iubire adunată în mine. Iubire care e gata-gata să explodeze, să iasă la lumină, să îşi găsească pereche într-o lume mult prea obişnuită cu răul. Şi tare mi-e teamă că nu ştiu cum o să fie primită. Va fi călcată în picioare sau îmbrăţişată cu aceeaşi iubire? Oricum ar fi, e prea târziu să dau înapoi acum. Eu sunt aici, azi, acum. Nu mâine, nu peste o lună sau un an. Sunt aici, şi timpul pare că se opreşte în loc. E  un slow-motion absurd în tot ceea ce fac, în tot ceea ce simt sau rememorez. Am un déjà vu tâmpit. Nu cred în chestii paranormale, dar pare magic tot ceea ce mi se întâmplă. Închi ochii şi îmi aud inima întrebând ironic: "Păi? Nu e bine? Ce vrei mai mult decât atât?". Mă simt ca într-o poveste cu un final incert, încă, cu un fir încâlcit, plin de suspans. În care personajele se schimbă constant. În care eu mă schimb. Şi nu de haine. În care lumea se schimbă, la fiecare secundă. Nu ştiu dacă e bine sau nu. Ştiu doar că trebuie. Că am nevoie de o certitudine. De un răspuns. Oricare ar fi el. Am nevoie de linişte. Pentru că demonii mei interiori încep să mă placă. Şi mi-e frică să nu încep să îi plac şi eu, la rândul meu.
Dacă ştii să citeşti printre rânduri, o să înţelegi, că nimic nu e întâmplător pe lumea asta. Şi chestia dintre "eu" şi "tu" formează un "noi". Dar am uitat ca ţie nu îţi place să citeşti.
Nu mai mi-e nimic. Nici dor, nici speranţă, nici iubire, nici drag. Mi-a trecut. M-am uitat pe geam şi m-am pierdut în vară. Mint cu nimicul. De fapt, mi-e tot. Şi poate puţin mai presus decât atât. Pentru că nu mă pot abţine. Indiferent de consecinţe. Ştiu că e greşit. Ştiu că nu merită şi că bat de multe ori pasul pe loc, dar am obosit să mai alerg. Şi dacă în ochii lumii asta mă face să fiu o proastă, ei bine, asta sunt. Sunt o proastă că îndrăznesc să vreau şi altceva. Să fiu altcineva decât ar vrea ei.
Şi mai ales, sunt o proastă că încă te mai iubesc. În rest nimic, doar castele de nisip.

0

Supradoză de iubire

  Când vine vorba de tine, mintea mea e ca un peron pe care vii si de pe care pleci.
  Ştii senzaţia aia pe care o ai când mergi prima oară cu trenul? Fiecare peisaj, banal poate, pentru un om ce merge mereu cu trenul, ţi se pare o surpriză pentru retină. Te minunezi la fiecare petice de oraş văzut din depărtare. Aşa te iubesc eu. Fiecare trăsătură ce îţi aparţine o observ şi o iubesc, iar fiecare defect îl critic în minte şi îl preţuiesc...pentru că e al tău.
  Păcat că ţie îţi place să iei mereu alt tren. Păcat că eu am fost doar o staţie, un popas neînsemnat.
  Aş vrea să mă urăşti. Să mă urăşti atât de mult încât chipul meu să te scârbească, să mă urăşti când mă auzi vorbind, să mă priveşti cu ură, să îmi arăţi prin limbajul corpului tău cât de mult îmi deteşti prezenţa. Aş vrea să mă urăşti la fel de mult ca pe cea mai urâtă amintire a ta, să mă vrei într-o continuă suferinţă. Prefer ura ta profundă decât indiferenţa. Parcă dintre toate stările sufleteşti, indiferenţa faţă de o persoană e cea mai dureroasă...
  Da, vreau să ştiu că mă urăşti, dar vreau ca măcar la finalul zilei, cel mult pentru două secunde, să-ţi răsară în minte întrebarea: “de ce nu pot să o iubesc?”.
  Pentru că, ştiind că tu îţi pui întrebarea asta m-ar face să cred că undeva în inima ta ... contez.
  Tu ştii cât de multe gânduri interioare îşi consumă mintea mea pentru tine?
  Nu te suport, dar te vreau fericit. Îmi doresc să suferi, dar să cunoşti fericirea în cel mai pur mod. Dacă nu eu, măcar tu.
0

Spre infinit. Şi puţin mai departe.

Mă oboseşte zarva politică, măcelul care se dă între două tabere, cu scop comun. Oameni cu păreri şi alegeri diferite sunt convinşi că ceea ce cred este corect, impenetrant, superior. Decizii clădite pe minciună, bani, un litru de ulei si un kil de zahăr. Pensionari emancipaţi care se vând atât de ieftin, studenţi impresionaţi de zile libere, oameni care sunt convinşi că adevărul lor este supremul scop în viaţa celor aflaţi la conducere. Caragiale reloaded: presă, tv, radio. Scandal, mitinguri şi proteste, voci care nu ajung departe, campanie, mult efort pentru nimic.  Pe principiul "pâine să aduceţi, că circ avem", mă detaşez uşor de lumea asta exterioară, care sincer, începe să îmi facă scârbă. Nu fac politică, nu o agreez şi nici nu mă implic în ceva care ştiu că îmi iroseşte timpul degeaba. Las pe alţii să facă asta. Poate se pricep mai bine. Sau nu.
În fine, m-am trezit singură. Singură în gânduri, singură în patul mult prea mare pentru o persoană, singură pur şi simplu. Îmi aud propria respiraţie şi inima care bate uşor neregulat. E soare, e toamnă, e cald afară, dar mi-e lene. Suviţele mele violet, iasă în evidenţă pe cearşaful alb. Privesc tavanul. Şi visez. Mă trezesc totuşi, într-un târziu. Îmi fac cafea, îmi aprind o ţigară şi privesc pe geam. E toamnă în Timişoara. E toamnă şi e trist, într-un fel. E trist pentru că vreau să mă plimb printre frunze. Să mă joc şi să îl ţin pe "el" de mână. Dar acel "el" nu există. Sau cel puţin momentan. Şi nu sunt vreo "Desperate Housewife" să îmi plâng singură de milă. Din contră. Mi-e bine, mi-e cald. Sunt acasă. Sunt în siguranţă. Şi eu şi gândurile mele. Sunt liberă. Trăiesc. Ca şi cum ar fi ultima mea zi din viaţă. E acum sau niciodată. Mi-am descătuşat sentimentele. Zburdă libere în lumina soarelui de noiembrie. 
Astăzi îmi permit să trăiesc puţin mai mult. Şi nu regret absolut nimic. Am lăsat trecutul în urmă. Atârna de prea mult timp acolo undeva în umbră, împiedicându-mă să merg mai departe. Azi uit tot răul, toată ura, toate cuvintele grele spuse cândva. Iubire? Un cuvânt mult prea mare. Noi? Suflete mult prea mici. Suflete slabe, influenţabile, care se clatină în bătaia vântului. Las tot în urmă şi văd cum norii îmi duc uşor grijile undeva departe. Se evaporă în neantul albastru de mare. Marea de astă vară, când nisipul mi se lipea de tălpi, iar valurile îmi şopteau iubire. 
E ciudat, dar până nu demult, nu credeam în destin. O porcărie ca oricare alta, spuneam eu. Dar e destinat undeva tot ceea ce mi se întâmplă. Oamenii care îi întâlnesc, alegerile făcute, povestea împletită cu vată de zahăr şi fluturi violeţi. Poveste pe care tu ţi-o făuresti, dar care ţi-e undeva predestinată. Poveste frumoasă, cu un final care vreau să fie fericit. Pentru că nu se poate altcumva.
Azi simt cu adevărat că trăiesc. Până acum nu mi-am dat seama ce gust are fericirea. Acum ştiu.
Are gust de cireşe şi sare de mare. Miros de libertate şi aromă de frunze veştejite. 
Mă îndrept spre infinit cu 200 de km la oră. Dar mi-e mai bine când ştiu că îl ţin pe el de mână...
 
Copyright © Frânturi de gânduri