Frânturi de gânduri

E atâta monotonie în jurul meu : aceleaşi lucruri, aceiaşi oameni, până şi zilele par să fie aceleaşi. " Trebuie să ajung pe-o terasă la mare, să-mi pierd vremea pe plajă, să mă-mbăt şi să c â nt ". Aşa sună nişte versuri dragi mie de la Vama-Veche. Şi după cum spun şi versurile, ar cam trebui să dau o fugă p â nă la mare, cel puţin p â nă nu ma înnec şi mai mult cu praful de pe străzile micului meu oraş. Dar, dacă stau bine şi mă g â ndesc, nici marea nu mai e cea de altădată. Valurile ei, odată albastre, sunt acum pline de alge, loc pe plajă nu mai este nici pentru un ac, gălăgia te însoţeşte peste tot ai umbla, terasele sunt pline şi ele ochi, iar oamenii c â t se poate de stresaţi. Oricum foarte mult nu mai pot sta acasă. Nu mai vreau să mă afund şi mai mult în butoiul cu melancolie. Undeva tot o sa plec eu, odată, în căutarea colţului meu de paradis, oazei mele de linişte şi relaxare. P â nă atunci cutreier în neştire străzile pline de colb: oamenii încă stau pitiţ

Nici măcar nu ştiu cum să încep. Am aşa un sentiment de ... frustrare, care deja e râuri râuri, dă să iasă pe dinafară, un sentiment pe care nu am (deocamdată) cu cine să-l împărtăşesc (sau cine ar trebui să mă asculte se face că plouă, şi e perfect de acord cu aceasta). Oare sunt eu singurul om, singura fată, atât de încuiată la minte încât să nu fiu şi eu de acord, atâta vreme cât toată lumea este? Asta nu pot să ştiu, dar poate o să aflu. Oare sunt singurul om din ţărişoara asta minunată, care nu concepe aspectul de a fi copil care are, la rândul ei are un alt copil? Nu ştiu voi ce părere aveţi, dar eu una, sunt stupefiată. Deja cred ca e prea mult. Şi nu vorbesc de acele fete care sunt abuzate sexual, hărţu ite etc. şi se întâmplă (Doamne fereşte!) un accident de această amploare, ci de fetele care, cu bună ştiinţă şi cu cea mai mare seninătate din lume te privesc în ochi şi spun: ''Da, este copilul meu, pe care mi l-am dorit mereu!''. Înţeleg, dar totuşi la 16-1

A trecut mult timp de când am iubit prima oară. Mă întreb dacă nu cumva, prima iubire este de fiecare dată când ne îndrăgostim. Este o "primă dată", dar totuşi diferită. Cine să fi fost? Băieţelul de la grădiniţă care mă ţinea de mână şi îmi aducea bomboane, sau tânărul care pur şi simplu m-a fermecat în timpul adolescenţei? Când am iubit prima oară nu a fost de la început o iubire reciprocă. Dar am simţit că el este cel care va dori să mă completeze şi să mă înveţe să iubesc cu adevărat. Totul parcă s-ar fi întâmplat în urmă cu câteva zile şi nu în urmă cu mai mulţi ani. Viaţa mea este învăluită de o magie care mă face să mă simt o persoana unică. Nu-mi mai trebuia nimic, aveam totul, îl aveam pe el. Acum îmi dau seama ce copil eram şi într-un fel sunt invidioasă pe unele sentimente de atunci, pe unele trăiri care îmi făceau inima să-mi tresalte de fericire. Numai cu zâmbetul lui îmi lumina întreaga zi şi nimic nu m-ar fi făcut să mă simt rău. Sunt sentimente din adolescenţ